În luna martie 1980, Nicolae Ceaușescu le cere inginerilor să se gândească la proiectul unei mașini pe care să și-o permită toți românii. Mașina trebuia să consume foarte puțin și să fie foarte ieftină. Prețul era 17.000 de lei. Ca o comparație, o Dacia era în vremea respectivă în jur de 70.000 de lei.
Pe 15 martie 1980, cei mai pricepuți ingineri și proiectanți din industria automobilistică din România sunt chemați la aceeași masă să realizeze imposibilul. S-au făcut mii de desene și s-a lucrat câte 10 – 12 ore pe zi la proiectul Lăstunului.
Apoi, urgent, s-a găsit și locul în care să se producă mașina. Era vorba de secția care producea piese pentru tractoare, din cadrul uzinelor Tehnometal din Timișoara.
Conceptul inițial prevedea ca în Lăstun să încapă doi adulți în față și doi copii în spate. Consumul trebuia să fie de doar 3 l/100 km în afara orașului, 4,5 l/100 km în trafic urban și să ajungă la o viteză maximă de 70 km/h. Motorul avea o capacitate de 499 cc și 22,5 de cp.
Au fost trei serii ale modelului Lăstun. Prima serie a avut toate elementele de caroserie din fibră de sticlă. Scaunele erau îmbrăcate în vinil. A doua serie avea elemente ale caroseriei din fibră de sticlă, dar și din tablă. Ultima serie, fabricată doar după 1989, avea toată caroseria din tablă.
Producția Lăstunului a durat până în 1991. Guvernul a decis atunci să închidă fabrica de la Timișoara, motivând că Lăstunul nu mai este competitiv și nu reprezintă poporul român.
Prețul gândit de oamenii din jurul lui Ceaușescu era mult prea mic pentru a acoperi producerea mașinii. Proiectanții și inginerii au reușit să-i convingă pe comuniști să ajungă la un preț de 28.000 de lei și în final Lăstunul a ajuns să coste 37.000 de lei.